HYS : Pentru mine a fost întotdeauna clar că viaţa nu este uşoară şi că fiecare dintre noi – mai
mult sau mai puţin – ne-am izbit de lucruri greu de suportat: drame provocate de oameni, nedreptăţi,
înjosiri, gelozii; în plus, drame naturale ale vieţii: boală, bătrâneţe, moarte. Dar inerentă omului este lupta pe care trebuie să o ducă pentru a ieşi totuşi la o înţelegere a vieţii, a unei armonii cu el însuşi.
Disciplina cu care m-am străduit să mă perfecţionez ca om constituie punctul central al
preocupărilor mele. Această continuitate faţă de disciplina interioară pe care m-am chinuit s-o realizez a
fost preocuparea majoră a vieţii mele.
HYS : Dacă am spus că Ion Vinea se juca mereu (îi plăcea să se joace „de-a orice„), trebuie să
amintesc şi clipa cea mai tragică a jocului lui. Cu puţin timp înaintea morţii lui, rămânând o clipă singură
cu el, m-a privit cu acei ochi albaştri care-i rămăseseră extraordinari şi m-a întrebat: „Tu crezi că după
moarte mai e ceva?„.
A fost o clipă grea... Ce-i poţi răspunde la o astfel de întrebare unui om ca Ion: deştept, cult, de o
mare sensibilitate poetică şi în acelaşi timp frivol? Şi mai ales dacă-l iubeşti! Şi mai ales în preajma morţii
lui!
În timpul anilor trăiţi împreună, discuţiile noastre fuseseră permanent în contradictoriu. Eu – ca de
obicei – luasem totul în serios, el – ca de obicei – se juca. Să se fi inversat acum rolurile şi în acea clipă să
fi minimalizat eu dramatica lui întrebare?
Fără vrere, am şoptit ca să priceapă el frământarea mea, eterna frământare omenească: „To be or
not to be, Ioane„.
A surâs, încă un sublim surâs în faţa morţii, el care tradusese atât de admirabil Hamlet. Şi am
continuat: „Discutăm asta de ani de zile. Tu ştii ce cred.”
„Ştiu, dar te rog repetă-mi acum.”
Şi am spus rar, ca un descântec, ca o rugăciune, ca o mângâiere: „Cred că întreaga viaţă, cu moarte cu tot, are un sens; că moartea nu există ca un sfârşit, că moartea e numai o trecere, că trupul în care suntem momentan e numai o posibilitate umană de a exista, dar nu unică. Vămile, Stixul nu sunt numai consolări poetice, ci realităţi. Nu putem fi azvârliţi în Eternitate, în Haos. Haosul nu poate dura. Chiar Haosul – ca să dureze – îşi aşează noi legi. Natura întreagă îşi are legile ei. E sacră. Are sens. Viaţa cât şi Moartea au sens”.
„Tu aşa crezi? Mă amăgeşti sau crezi?„ m-a întrebat el.
„Cred. Credinţă totală. E preferabil să cred într-un sens al Eternităţii decât să mă pot conforma nenumăratelor legi în care ne aflăm cuprinşi”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu