miercuri, 6 octombrie 2010

Femeia


Femeia este rară, Ea îngenunchează marile personalităţi masculine, Ea răstoarnă tronurile, Ea opreşte anii. Pielea sa este de marmură, iar cînd apare Una, Ea pune în impas întreaga lume

Unde se duc fluviile, zăpezile, păsările singuratice? Toate se scufundă în Femeie Dar Ea este rară Va trebui să fugim cînd o întîlnim, deoarece cînd iubeşte este implacabilă Dar Ea este rară. Adevărata Femeie, cea care vine din noaptea Timpului, Femeia care ne-a fost dată de divin, aparţine în întregime de un univers diferit de cel al bărbatului. Ea luminează cealaltă extremitate a Creaţiei. Ea cunoaşte secretul apelor, al pietrelor, al plantelor şi al animalelor. Ea se uită fix la soare şi vede clar în noapte. Ea posedă cheile sănătăţii, ale relaxării, ale armoniilor materiei.

Ea este magiciana albă, feea cu aripile mari şi umede, cu ochii transparenţi, cea care aşteaptă bărbatul pentru a începe Paradisul terestru. Cînd Ea se dăruieşte Lui, într-un moment sacru, îi deschide prin calda obscuritate a pîntecelui ei poarta către o altă lume. Ea este izvorul virtuţilor: dorinţa pe care Ea o inspiră consumă excitarea. Scufundarea în Ea redă castitatea. Ea este sterilă pentru că Ea opreşte roata timpului. Ea readuce bărbatul în copilăria lui. Ea este cea care îl restituie muncii, îndatoririlor sale. Femeia adevărată este cea care face din bărbat mai mult decît este. Ea este suficientă pentru ca el să existe în plenitudine.

Bărbatul trebuie să treacă prin ea pentru a ajunge la fiinţa sa adevărată, şi chiar dacă el a ales alte asceze, o va întîlni din nou sub forme simbolice.

Descoperirea Femeii Adevărate este o graţie. Unirea cu Ea cere bunăvoinţa lui Dumnezeu Acele întîlniri stranii! Ea apare brusc în trupul falselor femele, iar bărbatul favorizat care o vede începe să tremure de dorinţă şi de teamă. Apoi totul se va transforma, iar el va înceta să se mai joace cu el însuşi” (Louis Pauwels - Conferinţă imaginară: „Femeia este rară”)



vineri, 1 octombrie 2010

sarmis


Pe Sarmis, craiul tânăr din Getia cea veche,

Mireasa-i în picioare, frumoasă ca o zână,
Stetea şi pe-a lui umăr îşi sprijină o mână.

Tu, gingaşă mireasă a sufletului meu...
De-atuncea cu pustiu-mi stătut-am să mă cert,
Urmând cu-a mele braţe o umbră în deşert...
Pân- ce-n sfârşit ajuns-am să mângâi chipul sfânt
Al celei mai frumoase femei de pre pământ.
Ce zeu din cer te puse în calea mea să ieşi,
O, fragedă fiinţă ca floarea de cireş!

Cum s-a putut ca-n lume aşa minuni să steie,
Căci tu eşti prea mult înger şi prea puţin femeie!
Şi fericirea-mi, scumpo, nici îndrăznesc s-o crez.
Tu eşti? Tu eşti aievea? Sau poate că visez...
Dacă visez, te-ndură, rămâi la al meu piept
Şi fă ca pe vecie să nu mă mai deştept".

Sarmis
de Mihai Eminescu