Despre diafan - Anca Vasiliu

Ati publicat la o prestigioasa editura ( Vrin) o carte despre diafan . Ne-ati putea rezuma tema centrala a cartii?

Termenul «diafan» are azi o notorietate strict literara si oarecum obsoleta, dândlimbajului o nuanta usor pretioasa. In antichitatea greaca el avea un caracter strict tehnic.Facea parte din vocabularul stiintific utilizat pentru a formula teoria luminii si a perceptiei luminoase gratie unui mediu specific care dispunea fenomenul luminos în asafel încât el sa poata aduce posibilitatea vederii la actualizare. 
Aristotel consacra un întreg capitol diafanului în cartea a doua a tratatului sau despre suflet ( De anima, II, 7), capitol în care abordeaza problema definitiei perceptiei vizuale si a conditiei acesteia, si anume lumina. Cum nu poate spune ce este lumina, Aristotel defineste diafanul ca «entelehie» luminoasa si fenomenul culorii drept o «limita» a luminii. Una din trasaturile fundamentale ale gândirii antice este aceea a pertinentei si a preciziei terminologice. 

Cucât fenomenul abordat este mai dificil de definit si pare mai misterios, cu atât terminologia utilizata cauta precizia si face dovada unei meditatii de finete lingvistica privitoare la alegerea cutarui termen în defavoarea altui termen. Asa s-a întîmplat si cu diafanul, pe care Aristotel nu l-a inventat dar, mostenindu-l de la Platon (exista o singura ocurenta «tehnica» a acestui termen în Timeu), îl redefineste si îi asigura astfel o posteritate prestigioasa. Toti comentatorii Stagiritului si toti filozofii pîna la Kepler, care s-au ocupat de problema definirii perceptiei, a teoriilor optice si a fenomenului luminii,au utilizat terminologia aristoteliciana si respectiv termenul de «diafan», pe care l-au tradus în latina fie prin decalcul diafanum, fie prin neologismul transparens aparut la sfârsitul secolului al XII-lea, si care a dat apoi «transparenta», în limbile moderne deorigina latina. Simplific aici istoria conceptului. 

Ceea ce cred însa ca este important de retinut, dincolo de anecdotica terminologica, este ca teoria vederii nu implica în conceptia antica si medievala transparenta fizica a mediului luminos în care se desfasoara actul perceptiei, ci presupune o natura comuna între mediu, fenomen si facultatea senzoriala legata de constiinta actului. Aceasta este definitia propriu-zisa a diafanului. 
Câta vreme fenomenul luminos nu este cunoscut nici sub modalitatea ondulatorie nici sub modalitatea corpusculara, diafanul, care nu este nici corp, nici materie, nici calitate aacestora, ci natura comuna existentului (koinè phusis), permite definirea perceptiei imanente fara a recurge la o materializare a actului, inacceptabila din punct de vedere filozofic. Obiectul vederii este din aceasta pricina el însusi purtator al unui anumit grad de manifestare a acestei naturi comune diafane, conditie care îi permite sa fie perceput.

Traducerea conceptuala corecta a diafanului nu este nici transparenta (aerului), nici stravezimea (unui obraz), ci vizibilitatea fundamentala ca o conditie (în)datorata luminii, vizibilitatea ca trans-aparenta, cu alte cuvinte, ca o evidenta existentiala, o marturie a vietii. Aceasta ar fi teza cartii, pe lânga istoria propriu-zisa a termenului si comentariul textelor aristoteliciene ( De anima,  De sensu,  De caelo ) si platoniciene (Timaiosi Parmenide).

Va cer permisiunea sa nu ignoram latura dumneavoastra de poet... V-a ajutat în«lectura» diafanului?

 Nu, nu este o legatura directa tematica, chiar daca am scris mai demult un studiu despre utilizarea termenului de diafan în textul teoretic al unui poet, Dante, care împrumuta de la filozofi conceptul pentru a-l aplica viziunii sale poetice. Activitatea mea poetica nu arenimic în comun cu acest studiu si nici cu domeniul cercetarilor filozofice ulterioare. Scriu de altfel putin, rar si nu public decât daca am o comanda pe o tema care ma intereseaza. In general sunt poeme lungi, în care urmaresc transpunerea unor concepte în imagini. Coliziunea abstractiilor si mutatia scriiturii din registru literar în registru vizual estetematica generala a acestor poeme. Aspectul poetic este asigurat de ritm si de aliteratii,dar nu ma joc prea mult cu sonoritatea. Vizez sensul, mesajul care se muta în evidente neasteptate si frapeaza prin figurativitate. Dar cred ca nu este cazul sa insist asupra acestui aspect al activitatilor mele. Expresia poetica este pentru mine o forma de dezvaluire tehnica a unui mecanism specific al scrierii care este identic în tot ceea ce scriu, ca este vorba de articole sau carti de specialitate sau de eseuri si poeme. Acest mecanism, putin vizibil în studiile de specialitate, apare la lumina zilei în poeme.Legatura dintre filozof si poet este structurala.