pentru a-l trăi profund pe Dumnezeu

"Cred că pentru a-l trăi profund pe Dumnezeu trebuie să fii, măcar la început, un pic femeie: să te dai pe mâna inimii, căci ea te poate conduce la înţelepciune – şi să-l laşi pe El să te pătrundă. Ştii cum este sentimentul acesta? Când te desfaci cu toate celulele şi cu toate oscioarele trupului şi sufletului… tu dispari atunci, nu mai ai formă, e o perpetuă topire şi absorbire în acelaşi timp. Ştii că o femeie te absoarbe atunci când o penetrezi? Te scufundă în pântecul ei, te îneacă în nefiinţă, te întoarce în Marile Ape.

 

Ea chiar este atunci marele ocean, Mama primordială, întunericul fără chip. Ea te primeşte, dar oricât de pasivă ar părea, te cuprinde, te atrage, te strigă cu energia ei gigantică şi, deşi tu pari că o despici, ea este cea care te despică până în adâncul sufletului ca pe o nucă de cocos din care bea lapte, ca să ţi-l dăruiască apoi necontenit din gura ei, din sânii ei, din răscrucea ei de nectar.

Şi ştii că, deşi tu pari să fii cel care o întemeiază, o fixează chiar aşa, cu ţăruşul viu, arzător al trupului tău, de fapt ea îţi dă consistenţă şi existenţă… ea este cea care te iniţiază, ştii? Şi nu în cuvinte, tehnici şi altele,  cu toate că şi acestea îşi au rostul şi sprijinul lor – ci cu puterea ei miraculoasă de a se dărui, de a se pierde în iubire pentru a se regăsi în Dumnezeu. Iar  taina asta o poţi trăi chiar şi lângă o femeie care nu îşi ştie pe de-a-ntregul menirea şi forţa ei cu adevărat cosmică, doar tu să fii conştient şi să adori în ea pe Marea Preoteasă, tu să te abandonezi în cutremurarea ei absolută şi să simţi odată cu ea extazul Penetrării!

Am avut la un moment dat în timpul rugăciunii de  o zi şi o noapte înţelegerea aceasta şi atunci m-au podidit ca din senin lacrimile acelea cu dulceaţă şi înfrigurare, care te mişcă din toate osiile fiinţei. Am avut realmente sentimentul că El este aerul pe care îl respir şi prezenţa lui în mine era orbitoare… Nu mai puteam să gândesc şi doar mă întinsesem pe pat cu mâna pe inima care părea gata să-mi ţâşnească din piept şi cu faţa şiroind de lacrimi şi Îl chemam întruna Doamne Dumnezeule, Iubitul meu, Iubitul meu! Era o fericire care m-a spulberat şi o ardoare pe care nu ştiu să o descriu.

Şi cu toate astea ştiam că nici măcar strigătul acesta nu e “meritul” meu, ci tot iubirea Lui reflectată în sufletul meu, tot milostenia Lui fără margini care îmi mai sfărâma un lacăt din inimă, doar-doar l-oi iubi pe deplin.

Cum a fost o zi şi-o noapte? Cu Dragul meu? Cele mai intense momente le-am trăit când îl chemam ca iubită şi ca un copil. L-am rugat: Dumnezeiuşcul meu, vreau cu Tine, ia-mă cu Tine! şi chiar dacă nu aveam forţa absolută a iubirii care îl face pe El să se reveleze total, am simţit că îmi răspunde cu o dragoste copleşitoare şi că îmi deschide  alt plan interior. Ştii cum e atunci când nu te mai agăţi de lucrurile acelea cunoscute (sau pe care crezi că le cunoşti despre tine) şi deodată înfloresc nişte ochi înăuntru, imenşi, minunându-se că totul e nou-născut şi timpul încremenit. Eram goală şi nu-mi trebuia nimic, nu-mi lipsea nimic. Eram goală şi în acelaşi timp plină-ochi.

Multă vreme în noptziulica aceea am spus rugăciunea unui maestru spiritual care îşi sfătuia discipolii să ceară aşa: Doamne Dumnezeule, fă ca inima mea să te înghită şi tu înghite inima mea, astfel încât TU şi inima mea să devenim UNA.

Am simţit că rugăciunea asta mi se potriveşte de parcă a fost croită anume pentru mine, aşa cum sunt eu, fără saţiu, devorată de propria simţire devoratoare. Şi au fost clipe în care strigam rugăciunea interioară din toate încheieturile sufletului şi se zguduia atunci pumnul acesta mărunt de ţărână şi întunecare ce sunt.

Era atunci ca şi cum oasele sacre se îndepărtau pârâind, se dilatau ca pentru o naştere, dar de fapt eu îl înghiţeam cu adevărat pe Dumnezeu şi astfel îmi înghiţeam propria Inima care mă înghite.

Şi atunci (nu pot să le numesc momente pentru că nu erau în liniile obişnuite ale timpului, aveau altă durată şi altă intensitate, aveau parcă altă substanţă decât clipele atât de fragmentate ale vieţii de zi cu zi), atunci am ştiut cu toată fiinţa mea că nici o altă pâine decât Dumnezeu nu îmi poate astâmpăra mie foamea şi că nicăieri în altă parte decât în Dumnezeu nu pot găsi fericirea adâncă, definitivă. A fost încredinţarea că eu îi aparţin Lui şi El mie -  atunci şi acum şi de-a pururi."

 

sursa http://dulcedeea.wordpress.com/2012/10/31/si-se-zguduia-atunci-pumnul-acesta-marunt-de-tarana-si-intunecare/