Ma Ananda Moyi



Prezenţa sa, surâsul, sfaturile, felul ei de a fi făceau parte din învăţătura pe care o dăruia discipolilor. Tot timpul în preajma ei domnea o atmosferă miraculoasă de sublimă puritate. Dar să poţi ajunge lângă ea nu era o simplă conjunctură, ci chiar o Graţie Divină.
“La un moment dat, vocea mea interioară mi-a spus: “Ce-ar fi dacă ai juca rolul unui sadhaka (aspirant către desăvârşirea spirituală)?” şi astfel, acest joc a început.”
Ma nu a plâns niciodată
Ma Ananda Moyi s-a născut la 30 aprilie 1896, cu douăzeci de minute înainte de răsăritul soarelui, la Kheora, în districtul Tripura (un sat care actualmente face parte din Bangladesh). Pe tot timpul naşterii, mama nu a simţit nici un fel de durere. Copilul s-a născut fără să plângă. De altfel, se spune că nu a plâns niciodată, decât de fericire. De aceea a fost cunoscută sub numele de Ma Ananda – Cea Plină de Beatitudine. Părinţii săi, Sri Bipin Bihari Bhattacharya şi Srimati Mokshada Sundari Devi, adoratori fervenţi ai lui Vishnu, i-au dat numele de Nirmala Sundari Devi (Frumuseţea Imaculată).
Întreaga copilărie, Nirmala a avut grijă de fraţii săi mai mici, de aceea a consacrat foarte puţin timp învăţăturii: doar doi ani la şcoala primară. Din 1909, a fost căsătorită cu Ramani Mohan Chakravarty, cunoscut mai târziu sub numele de Bholanath şi care avea să devină unul dintre cei mai devotaţi discipoli ai soţiei sale.
Se hrănea mai puţin decât o pasăre
În 1918, Nirmala şi soţul ei s-au mutat la Bajitpur. Aici, Nirmala s-a dăruit definitiv căii ascezei. Până în anul 1926, ea a urmat cu perseverenţă practica spirituală, dobândind succesul în toate tehnicile spirituale prescrise de Scripturile Sfinte. În această perioadă s-a hrănit cu doar trei boabe de grâu pe zi şi a petrecut luni întregi într-o retragere totală. Din decembrie 1926, Ma a început să călătorească în întreaga Indie.
O maestră a tuturor
Pretutindeni, prezenţa sa a declanşat o intensă activitate spirituală: rugăciuni, meditaţii, conferinţe, ceremonii. A dus viaţa pelerinilor hinduşi şi a respectat tradiţia de a nu rămâne mai mult de câteva zile în acelaşi loc.
Primea pe oricine îi căuta ajutorul: tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci, hinduşi sau străini. În prezenţa ei, contradicţiile religioase se dizolvau de la sine. Indiferent de interlocutorul său, musulman sau hindus, occidental sau oriental, găsea modalitatea ca acesta să-i înţeleagă mesajul şi să se îndrepte cu mai multă aspiraţie către Dumnezeu. Ea spunea: “În casa Tatălui meu sunt mai multe camere şi nu uitaţi niciodată că toate au o singură calitate: sunt camere în casa Tatălui.” Celor uimiţi de faptul că Ma cunoştea conţinutul cărţilor de filosofie şi esenţa tuturor căilor spirituale, ea le răspundea: “Există o mare carte a vieţii. Pentru cel care a studiat-o în profunzime, toate adevărurile ştiinţei şi filosofiei se revelează.”
Atitudinea lui Ma faţă de discipolii săi varia de la o extremă la alta, în funcţie de circumstanţe. Ea se manifesta atât ca o fetiţă jucăuşă, cât şi ca o mamă foarte severă. Pentru toţi cei care o întâlneau, era ca o oglindă care obiectiva adevărata natură interioară şi arăta calea către descoperirea tuturor potenţialităţilor misterioase ale fiinţei umane.
“La nivel de Sine, nu mai există viaţă şi moarte
În vara anului 1948, o femeie a venit la Ma şi i-a spus: „Mai întâi a murit soţul meu. Am fost foarte tristă, dar am trecut peste suferinţă, pentru că aveam o fiică minunată, pentru care trebuia să fiu tare. Când fiica mea a împlinit 12 ani, s-a îmbolnăvit şi a murit. De atunci nu-mi mai pot afla liniştea. Era tot ce aveam, atât de frumoasă şi atât de tânără! Mi-a fost luată când abia îşi începuse viaţa. De ce m-a părăsit? Nu pot să înţeleg. Un timp am lucrat într-un orfelinat. Gândeam că, dacă nu mai am un copil al meu, aş putea să-i îngrijesc pe cei lipsiţi de dragostea maternă. M-am ataşat de acei copii şi ei de mine. Dar rana din inima mea nu s-a vindecat. Nimic nu mă ajută. Îmi vreau copilul înapoi. Ce să fac?”
Ma i-a răspuns: „În primul rând, trebuie să ştii că suferinţa este cauzată de sentimentul de „eu” şi „al meu”. Tu spui: „Fiica mea a murit” şi suferi. Dar cine eşti tu? Află cine eşti. Ea era fructul trupului tău. Atâta vreme cât te identifici cu trupul tău, va continua să existe suferinţă. Este ceva inevitabil. Te afectează pentru că tu crezi că acest copil era al tău şi l-ai pierdut. Şi mai trebuie să ştii un lucru – întreaga suferinţă este datorată separării şi îndepărtării de Dumnezeu. Când eşti cu El, suferinţa dispare. Lasă gândurile să se îndrepte către El. Aminteşte-ţi că fiica ta este acum cu El. Cu cât te vei gândi mai mult la Dumnezeu, cu atât vei fi mai aproape de ea. Dacă trebuie să plângi, plângi de dorul Lui. Aşa cum există flori care mor înainte de a da naştere fructelor, aşa şi unii oameni mor tineri. Pentru un timp, Dumnezeu ţi-a încredinţat copilul pentru a-l îngriji. Acum l-a luat la El pentru a avea El grijă mai departe. Într-o zi vei fi şi tu acolo. Până atunci gândeşte-te mereu la Dumnezeu şi vei fi aproape de fiica ta.
De unde ştii că fiicei tale nu îi este mai bine acolo unde se află? Şi mai trebuie să ştii că la un anumit nivel totul este Sine; nu se mai discută despre viaţă şi moarte. Cine se naşte? Cine moare? Totul este Sine. Aceeaşi minte care se identifică cu trupul se poate îndrepta către Cel Etern şi atunci durerea pe care o resimte trupul va dispărea. Această lume oscilează între plăcere şi durere; aici nu există stabilitate sau siguranţă. Acestea se află numai în Dumnezeu. Cum pot exista amândouă, lumea şi Cel Unic? Ei par a fi separaţi – lumea şi Dumnezeu, dar atunci când este atinsă starea de desăvârşire spirituală înţelegi că nu mai există decât unul. Ce înseamnă viaţa în lume tu deja cunoşti. Doar în Dumnezeu vei afla tot ceea ce există.” Maestra făcu o pauză, după care spuse: “Eu sunt copilul tău.”
Câteva luni mai târziu, aceeaşi femeie a venit la Varanasi în ashram-ul lui Ma. Părea mai tânără şi mai fericită. „Am trecut peste durere. Când Ma mi-a spus: „Eu sunt copilul tău”, a vorbit cu vocea fiicei mele. Mi s-a făcut părul măciucă şi am avut un sentiment pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Din acel moment rana din inima mea a început să se vindece. Am căpătat convingerea interioară că fiica mea este fericită acolo unde se află. Mi-am găsit pacea şi liniştea.”
“Vocaţia omului este comuniunea cu divinitatea”
Ma Ananda Moyi a supravegheat îndeaproape viaţa de ashram. La inaugurarea primului aşezământ spiritual, ea a spus: “Ashram-ul este un loc sfânt, în care gândurile omului sunt spontan îndreptate către Dumnezeu. Toţi locuitorii ashram-ului trebuie să depună eforturi consecvente pentru ca, prin rugăciunile lor, prin sadhana zilnică, prin gânduri nobile şi meditaţii profunde să menţină o atmosferă foarte pură, cu adevărat divină.”
Ea considera că unicul scop al fiinţei umane este de a se uni cu Dumnezeu. Cel care a primit nepreţuitul dar de a se naşte sub formă umană trebuie să-şi consacre forţele pentru a atinge acest ţel: “Vocaţia omului este comuniunea cu divinitatea”. Graţia lui Dumnezeu se manifestă permanent, revărsându-se neîncetat asupra oricărei fiinţe. Ea este mai presus de cauzalitatea şi gândirea omenească. Omul culege roadele acţiunilor sale. Dacă vă slujiţi tatăl, iar el, mulţumit de ajutorul oferit, vă dăruieşte un cadou, acesta reprezintă fructul acţiunii voastre. Dar legătura şi comuniunea profundă care există între Dumnezeu-Tatăl şi fiul său nu depinde de vreo acţiune sau de modul uman de a atribui merite. Tatăl Ceresc, Dumnezeu – El este în toate acestea. Cum poate să existe vreo cauză sau raţiune omenească pentru revărsarea Graţiei sale? Noi suntem ai Lui. El ne cheamă permanent pentru a ni se revela. El este cel care ne insuflă dorinţa ardentă de a-L cunoaşte, aspiraţia frenetică de a-I fi alături, de a ne contopi extaziaţi cu Fiinţa Sa Supremă.
Libertatea de a aspira la desăvârşire
Ma Ananda Moyi spunea că este necesar să înţelegem că totul se naşte din El şi că El există în tot. Tot ceea ce există, tot ceea ce ne înconjoară, noi înşine – Totul este Creaţia Sa. Dumnezeu se ascunde în toate aceste forme. Revelarea Sinelui nostru profund şi adevărat semnifică distrugerea voalurilor ignoranţei şi regăsirea, în contopire extatică, a lui Dumnezeu. Noi nu stăpânim cu adevărat nici măcar o respiraţie. Cu toate acestea, Dumnezeu ne oferă necondiţionat libertatea în acţiune. Dacă folosim această libertate în acţiune pentru a aspira frenetic la comuniunea plenară cu Fiinţa Sa Supremă, înseamnă că am înţeles cu adevărat mesajul divin.
Dacă un aspirant spiritual începe să adore o anumită formă a divinităţii, el va începe să vadă, într-o anumită etapă a practicii sale, existenţa acelei forme în tot ceea ce îl înconjoară, precum şi în el însuşi. Ulterior va realiza că toate celelalte forme în care Dumnezeu poate fi adorat sunt cuprinse în imaginea sa.
Stările noastre sunt măsura propriei evoluţii
El vede că Dumnezeul fiecăruia există în Dumnezeul său şi, de asemenea, vede că Dumnezeul său există în Dumnezeul fiecăruia. El începe să simtă că “Dumnezeu, care sălăşluieşte în profunzimile inimii mele, sălăşluieşte, de asemenea, în tot ceea ce există. El este unic. În ape sau pământuri, în plante şi animale – pretutindeni în întregul univers domneşte Preaiubitul inimii mele. Nu există nimic în afara Sa. El este mai mic decât tot ce poate fi mai mic şi mai măreţ decât tot ce poate fi mai măreţ.”
Datorită tendinţelor şi nevoilor noastre înnăscute, fiecare dintre noi adoră o altă formă a lui Dumnezeu. Adevăratul progres spiritual depinde de intensitatea aspiraţiei către El. Măsura evoluţiei noastre este reflectată în experienţele care ne sunt oferite de Cel adorat. El nu este inaccesibil şi nici separat de cel care Îl adoră, El doar se revelează într-o infinitate de forme. „A crede în El sub o anumită formă nu este de ajuns. Acceptă-L în nenumăratele sale forme şi moduri de existenţă, în tot ceea ce există. Aspiră la Întreg şi acţiunile tale vor reflecta Întregul”, spunea Ma.
Ma Ananda Moyi şi-a încheiat această existenţă dăruită în întregime Voinţei Divine şi sprijinirii fiinţelor care aspirau să evolueze spiritual la Hardwar, în 27 august 1982.
“Când am văzut-o prima oară, mi s-a părut că un fulger încărcat de iubire se desprinde din ea şi îmi străpunge inima, paralizându-mă. Am rămas nemişcat câteva momente, cu ochii aţintiţi asupra Mamei, simţind cum mă copleşesc valuri de iubire. Ma m-a împodobit cu o ghirlandă de flori galbene şi am simţit că sunt cuprins de o stare extatică. Atunci când am deschis ochii, ea m-a privit îndelung, plină de iubire. Ce fericire – ce binecuvântare! Nu pot spune nimic mai mult. Ea este cu adevărat o fiinţă divină.” (Dayamata, discipolă a lui Paramahansa Yogananda)
Într-o zi a fost întrebată la ce vârstă a atins Iluminarea. Ea a râs ca un copil şi a recunoscut că a ignorat complet data sau momentul în care aceasta s-a petrecut şi că nu-şi aduce aminte să fi existat o delimitare strictă a vieţii ei în “înainte” şi “după” ce a atins Iluminarea.
Dumnezeu se ascunde în noi
“Un negustor bogat a plecat într-o călătorie. Un hoţ, deghizat şi el în negustor, l-a însoţit cu intenţia ca, imediat ce momentul potrivit va apărea, să-l jefuiască. În  fiecare dimineaţă, înainte de a părăsi hanul în care poposiseră peste noapte, negustorul îşi număra banii şi-i punea în buzunar. Seara, mergea să se culce fără cea mai mică urmă de suspiciune. În vreme ce dormea, hoţul începea să-i caute prin toate lucrurile, fără însă a găsi locul în care acesta îşi păstra banii. După mai multe nopţi de căutare zadarnică, hoţul s-a resemnat şi i-a mărturisit negustorului adevărata sa intenţie şi l-a rugat să-i spună unde reuşise să ascundă banii atât de bine. Negustorul a replicat: „Ştiam de la bun început ce doreai să faci. Astfel că, în fiecare noapte, puneam banii sub perna ta. Astfel, puteam să dorm fără grijă, ştiind că acesta era singurul loc în care tu nu ai fi căutat niciodată.
Dumnezeu se află în fiecare dintre noi; dar omul Îl caută în exterior. Doar când atenţia va fi îndreptată către desăvârşirea propriei fiinţe, El se va revela. Iubirea Sa străluceşte ca milioane de sori, şi vom fi capabili să realizăm aceasta contemplând frumuseţea pură care se ascunde în inima omului.” (Alexander Lipski – “Viaţa şi învăţăturile lui Ma Ananda Moyi”)
“Pot să vă spun că ceea ce sunt acum am fost întotdeauna, încă de la prima mea naştere. Un simplu voal separă omul obişnuit de propriul său Sine, iar acest voal se “uzează” progresiv printr-o sadhana sinceră şi constantă. Dar în acest moment nu mai există nici un voal.”
“Eu sunt o fetiţă, nu sunt capabilă de discursuri savante. Un copil care găseşte ceva frumos aleargă să îl arate colegilor săi de joacă; eu fac acelaşi lucru, aduc în faţa voastră ceva nespus de frumos şi de pur. Primiţi şi bucuraţi-vă de ceea ce vă ofer.”
“I-am spus lui Ma că este mai dură ca un tunet, mai sensibilă ca o floare, mai frumoasă şi mai tandră decât cea mai frumoasă şi mai tandră femeie din lume, tranşantă şi fermă precum severitatea însăşi, generoasă şi neclintită precum moartea.” (Una dintre discipolele cele mai apropiate)