rumi - iubirea

 

Răspunsul la întrebarea referitoare la motivul pentru care a fost creată lumea

 

 

 

"Eu eram o comoară - spune Dumnezeu – ascunsă

 şi am iubit să fiu cunoscut; 

  astfel am creat lumea… 

  ca să mă cunoască..."

 

Astfel universul este scos din neant numai datorită iubirii pe care Dumnezeu şi-o poartă sieşi.

 

Dumnezeu i-a spus Iubirii: 

"Dacă nu pentru frumuseţea ta,

atunci pentru ce aş putea lua seama la oglinda existenţei?"

 

Lumea este întocmai unei oglinzi ce arată desăvârşirea Iubirii. 

 

Aşadar, mişcarea care duce la existenţializare este o mişcare de iubire "fără această iubire, lumea nu ar fi apărut în sine, mişcarea sa din neant către existenţă este o mişcare de iubire a Celui ce a creat-o. 

 

Această mişcare care declanşează facerea lumii este dată de vibraţiile pe care le produce "suflul celui Milostiv." 

 

Dumnezeu, expirând, sub presiunea dorinţei iubirii, iubire inspirată de propria Sa frumuseţe, eliberează norul care potenţial conţine toată Creaţia.

 

 

"Dumnezeu este frumos şi iubeşte frumuseţea"

Pentru Rumi, cele două noţiuni, iubirea şi frumuseţea, sunt inseparabile

si sunt cele mai frumoase nume ale lui Dumnezeu. 

 

Frumosul, pentru Rumi, este constituit de cântul privighetorii, de albastrul cerului, de parfumul rozelor din grădinile Koniei , Konia ce este pentru Rumi "Ka'ba indrăgostiţilor

 Unde cine vine jumătate, o părăseşte întreg ...

Splendoarea grădinilor şi cântul priveghetorii în zori

Printre flori am devenit nemuritori, tu şi eu…"

 

Frumuseţea este o cauză eficientă a iubirii, 

căci ea este iubită în sine şi pentru sine: 

Dumnezeu care este frumos se iubeşte pe Sine însuşi. 

 

Iubirea este, prin esenţă, o forţă dinamică, căci ea este suficientă pentru a-l face pe iubitor să se mişte, să tindă către obiectul dorit care, sub efectul atracţiei magnetice a iubirii, este atras la rândul său în mod irezistibil către cel care îl doreşte:

 

"Creaturile sunt puse îm mişcare de către Iubire, Iubirea de către

Eternitatea cea fără de-nceput; după cum vântul dansează graţie

sferelor cereşti, iar copacii graţie vântului. " (D5001)

 

Universul este pus astfel în mişcare, la propriu, prin iubire: 

 

"Fără iubire, declară Rumi, nimic nu are valoare;

 tronul marilor sultani devine o simplă bucată de lemn" 

– aşa cum se arată, de altfel, şi în Biblie: 

"dacă iubire nu am, nimic nu sunt" (I Corinteni, 13;2). 

 

Iubirea este generatoarea existenţei pentru că ea vrea să umple o absenţă sau, mai exact, vrea să facă prezent obiectul iubit care este în mod necesar ori absent, ori virtual.

 

Iubirea universală are două componente: 

iubirea lui Dumnezeu pentru oameni 

şi iubirea oamenilor pentru Dumnezeu 

aşa cum reiese din versetul coranic, ce ocupă un loc central în comentariile sufite: 

"Dumnezeu va aduce alţi oameni pe care îi va iubi şi care Il vor iubi (Coran, V, 54). 

 

Ordinea cuvintelor din acastă sintagmă nu este indiferentă căci ea implică faptul că iubirea creaturilor pentru Dumnezeu este consecutivă celei pe care le-o poartă Creatorul şi nu este decât un răspuns la aceasta. 

 

În ceea ce priveşte interpretarea ezoterică a acestui verset, ea se întâlneşte deja în Ihya' 'ulum ad-din a lui al-Ghazali, iar Rumi o dezvoltă afirmând că sintagma îi iubeşte nu poate fi înţeleasă decât ca "nu se iubeşte decât pe Sine." De aici, el deduce că nimeni nicioadată nu l-a iubit decât pe Dumnezeu, fiind sau nefiind conştient de aceasta.

 

Aşadar, Dumnezeu a creat lumea prin iubire pentru a se face cunoscut, iar creaturile sale nu sunt altceva decât manifestările acestei iubiri.

Fiind manifestarea iubirii divine, omul este guvernat de această iubire care este, în acelaşi timp, atât originea, cât şi destinaţia sa. 

 

Datorită celor trei nivele care intră în alcătuirea sa, adică 

spirit (ruh – elementul luminos şi transcendent al omului), 

suflet (nafs – elementul intermediar între spirit şi corp, motorul vital), 

corp (jism – elementul manifestat material), 

el va cunoaşte câte o formă de expresie a iubirii specifică fiecăreia dintre cele trei părţi alcătuitoare: iubirea divină, iubirea sufletească şi iubirea fizică. 

 

Pentru a cunoaşte iubirea desăvârşită, omul nu poate face abstracţie de nici una din aceste trei forme de expresie, căci în sens contrar nu ar putea ajunge la unitatea primordială. 

 

Fiinţa care este făcută să iubească şi să fie iubită, căută în Iubire unirea esenţială, sursă a propriei sale iubire şi a propriei sale realităţi, prin mijlocirea celorlalte creaturi şi ele roade ale aceleaşi Iubire universale… 

 

Cum îl poate iubi omul pe Dumnezeu? 

În concepţia lui Rumi, omul îl poate vedea cel mai bine pe Dumnezeu într-un alt om. 

El nu se referă chiar la orice fel de om, ci la omul îndrăgostit ('aşiq), căci aşa cum arată, în Divane Şams, iubirea divină (la nivel de spirit, ruh) se poate afla în legatura de iubire dintre două fiinţe care se oglindesc una în cealaltă, fiecare văzând în reflexia sa în cealaltă o reflexie a divinităţii – omul nefiind altceva decât o manifestare a imaginii divine. 

 

În acest tip de relaţie, de reflectare a unuia în celălalt, nu există nici o putere sau privilegiu al unuia asupra celuilalt, fiind, cu alte cuvinte, o relaţie de iubire pură, lipsită de elemente telurice:

 

"Binecuvântată-i clipa când stăm în palatul iubirii, tu şi eu

Avem două chipuri, două trupuri, dar un singur suflet, tu şi eu."

 

 

Aşadar, la Rumi, iubitul nu este altceva decât alter ego-ul iubitorului, fiinţa sa esenţială pe care o proiectează în exteriorul său cu ajutorul imaginaţiei active şi pe care o contemplă apoi cu ochiul propriu acestei facultăţi. El este, ca atare, prototipul iubitorului în Imaginaţia divină şi această relaţie este din acelaşi ordin ca cea care acţionează între Domn şi rob. Această contemplare a Iubitului este astfel o contemplare a propriei imagini.

 

Cunoaşterea unitivă a iubirii este ca un joc dintre oglindă şi privire. Natura întreagă este oglinda lui Dumnezeu, dar el trebuie să o privească pentru a-şi descoperi imaginea în ea. Dincolo de imagine şi de cuvinte, dincolo de conceptele raţiunii, privirea interioară şi îndrăgostită este cea care Îl descoperă chiar în adâncul ei Această privire nu se va mai fixa decât asupra Lui, îndepărtând din faţa vederii sale tot ceea ce nu este El. Totul nu mai este decât transparenţă teofanică. Mai mult decât atât, orice opacitate dispărută, această privire a devenit a Sa, El văzându-se pe Sine prin mine şi eu, prin El, devenind propria Sa privire. Sondând vanitatea oricărei reprezentări care nu ar fi îndreptată spre ceea ce se află dincolo de ea însăşi, Rumi nu mai caută decât "nebunia experienţei divinului". Căci viaţa cu Dumnezeu este cea care afirmă adevărul vieţii .

 

Ca pentru toţi maeştri sufi, şi pentru Rumi, iubirea nu este definibilă, ci rămâne învăluită în inefabil, ea putând fi dedusă doar din manifestările ei:

 

"Precum Adam şi Eva, iubirea dă naştere a o mie de forme;

lumea e plină de picturile sale, dar ea nu are nici formă, nici chip."

 

"O, tu cea fără de formă cu o mie de forme … "

 

Ea este o aspiraţie – spune Rumi – o energie care atrage întreaga fiinţă către originea sa divină, fie că această atracţie este provocată direct în individ, prin mijlocirea altor persoane sau altor cauze care nu sunt, de fapt, decât pretextul pentru actualizarea virtualităţilor sale, fie că această afecţiune este pură sau aparent pervertită. Rumi, ca şi iluştri săi precursori pe linie sufită, precum Rabi'a, al-Hallaj, Bayazid Bistami, Sana'i, Suhrawardi al-Maqtul, Fariduddin 'Attar, al-Ghazali şi încă mulţi alţii, apelează aici la descrierea iubirii umane ca mijloc de înţelegere a iubirii divine, a contopirii îndrăgostitului sufit cu Dumnezeu:

 

"Primul moment, renunţarea la viaţă

Ultimul pas, să păşeşti fără picioare"

 

Fiecare poarta în el posibilităţile iubirii şi nimeni nu i se va putea sustrage, aşa cum nici o creatură nu poate exista fără Creatorul său şi nici un rob fără Stăpânul său.

 

Două fiinţe sunt supuse inexorabil acestei legi universale a iubirii. 

 Atracţia care le impinge una către cealaltă are drept mobil principal, mărturisit sau nu, acela de a se recunoaşte în cele din urmă una în cealaltă şi de a ajunge la o uniune care să depăşească pentru un timp diferenţa dintre ele. 

Căci, la originea dualităţii şi a multiplicităţii, este unitatea fiinţei, a existenţei în care fiecare păstrează o conştiinţă mai mult sau mai puţin clară către care nu poate decât să aspire şi către care simte o atracţie de nebiruit.

 

În această uniune a două spirite şi a două corpuri, fiecare element al cuplului este creator, fiecare în felul său, desăvârşind astfel, într-un moment de plenitudine, funcţia sublimă a Creatorului tuturor lucrurilor prin iubirea de a se face cunoscut şi de a se recunoşte în creaţia Sa.

 

 

Aşadar, iubirea este întotdeauna pozitivă în sine şi îmbrăţişează totul fără excepţie în excelenţa sa sanctificantă. În esenţa sa, ea este unificantă şi revigorantă, dar actualizându-se în lumea multiciplităţii, ea întâlneşte suporturi care o receptează cu mai multă sau mai puţină puritate şi limpezime. Atunci când, prin felul lor de a fi, unele fiinţe o denaturează, ea se transformă în ură.

Această dublă mişcare pe care o face iubirea: atracţie şi repulsie, expir şi inspir, dezvoltare şi resorbţie, dilatare şi concentrare, este absolut necesară creaţiei; aceasta se reproduce în fiecare fază recurentă a manifestării universale având mereu ca punct de plecare Iubirea.

 

Aceasta este sentimentul de caritate universală care trebuie să împingă creaturile unele către altele astfel încât piramida iubirii să fie desăvârşită. Acesta ar fi motivul pentru care Coranul recomandă cu atâta insistenţă această virtute cardinală a compasiunii, a milei şi a afecţiunii mutuale între toţi membri solidari ai Comunităţii, nu numai umane, ci ai unei comunităţi alcătuită din toate fiinţele create de Dumnezeu. 

 

Sufletul care a devenit capabil să ajungă la această unitate, la această egalitate perfectă între creaturi, le iubeşte cu aceeaşi iubire pe care şi-o poartă lui însuşi. Omul este unit cu Dumnezeu aşa cum este unit cu toţi oamenii în Dumnezeu. Când ajunge la această stare, el pare "necreat şi de necreat" – ca şi la Meister Eckhart – şi, în consecinţă, nu în calitate de creatură îl iubeşte pe Dumnezeu şi aderă la El. Unit cu Dumnezeu, devenit unul în Dumnezeu, nu trebuie să Îl caute şi să Il găsească, nu mai este în afara Lui, căci este situat în El…

 

Acest fenomen generalizat de atracţie şi de convergenţă propriu iubirii este prezent în fiecare lucru creat după propiul său fel de a fi, după rostul ce i-a fost dat în această lume. Aceasta este o trăsătură a Frumuseţii, calitate eminamente divină, care exercită o putere de transformare şi de sanctificare asupra lucrurilor şi fiinţelor create după acelaşi principii ale armoniei. Allahu jamilun wa yuhibbu al-jamal (Dumnezeu este frumos şi iubeşte frumuseţea), va spune profetul Islamului, ceea ce ar însemna cu alte cuvinte că frumuseţea este expresia desăvârşită a Iubirii universale.

 

Atunci când cel ce iubeşte se orientează către Frumuseţe, expresia desăvârşită a Iubirii, nimic nu mai poate opri suişul către viziunea unitivă a lui Dumnezeu, străbătând realităţile pe care El le produce prin şi în Iubire. 

 

Creatura se eliberează atunci progresiv de conştiinţa disparată şi condiţionată de lucrurile existente pentru a accede la cunoaşterea universală a Realităţii divine. Aceată contemplare a Unităţii şi Frumuseţii divine în orice lucru îl împiedică odată pentru totdeauna să condiţioneze Iubirea şi s-o abordeze după moduri restrictive…

 

Acţiunea propusă de Rumi este o căutare ce poate fi începută şi dusă pân ăla capăt doar de cel ce iubeşte divinul. Este o aventură periculoasă, o cucerire ce monopolizează energiile fiinţei. Semnificaţia ei nu se rezumă doar la victoria spiritului asupra trupului, ea câştigă o dimensiune cosmică. Omul, subjugat lui Dumnezeu, şi pus în mişcare de Iubirea Sa, este condus spre Dumnezeu şi, reuşeşte să pătrundă în inima misterului divin.

Pentru că Dumnezeu este o prezenţă trebuie să I se vorbească. Si despre ce sa-I vorbească, dacă nu despre iubire. Iar iubirea faţă de Dumnezeu poate fi exprimată cel mai bine prin dans – sema – spune Rumi, pentru care dansul nu este o ocupaţie de moment, ci este o stare a vieţii. Dansul este un suflu de iubire, o transformare a fiinţei, în anumite momente privileagiate, în gesturi de iubire. Dansul exprimă la Rumi elanul provocat de înapoierea prin el a iubirii divine care a dus la existenţierea lumii, prin mişcare. Lumea la rândul ei, într-o grandioasă întoarcere, se îndreaptă spre Creator înapoindu-I iubirea. Rumi a intuit această mişcare şi a exprimat-o în dansul său. Caracterul profund al misticii sale este dat de relaţia personală cu Dumnezeul-om, a cărei realitate o descoperă în suferinţa provocată de dispariţia lui Şams. În această iubire, sufletul atingându-şi centul rămâne pentru totdeauna cu Dumnezu

După această rapidă trecere în revistă a conceptului de iubire la Rumi, înţelegem cu uşurinţă pasiunea sa pentru toate formele de artă, aşa cum este muzica prin intermediul căreia el zăreşte calea către Dumnezeul-Iubire sau cum este dansul care îi permite să se unească cu El într-o mişcare sacră, acea mişcare ce aminteşte de mişcarea ce a dus la crearea lumii.

Aşadar, Rumi este autorul unor compoziţii muzicale unice care au marcat în mod considerabil muzica turcă. De altfel, el este fondatorul unui ordin singular, ordinul dervişilor rotitori, care permite discipolilor săi să regăsească uniunea cu divinul într-un vârtej extatic, ordin care propagă acum atât în Orient, cât şi în Occident muzica şi mesajul celui ce a fost supranumit "Mawlana" – Maestrul nostru. Mesajul universal al operei sale este din ce în ce mai gustat în întreaga lume: Omul este ca un arc în mâinile puterii divine (…). Ce fericit şi excelent arc este acela care ştie în mâinile cui se află! scrie Rumi care sugerează astfel că cei ce-şi deschid inimile omniprezenţei divine, recreând Uniunea cu Dumnezeu, se recunosc implicit ca vectori ai Iubirii, ai Justiţiei şi ai Armoniei Sale..

 

 Nu există nici o altă identitate în afară de aceasta:

Un om se înfăţişă dinaintea porţii Iubirii sale şi bătu.

O voce-l întrebă: "Cine-i acolo?"

Răspunse: Eu."

Vocea îi spuse: "Nu-i loc aici pentru 'Eu' şi 'Tu' "

Şi uşa se-nchise brusc.

După un an de singurătate şi tristeţe, se întoarse şi bătu iaraşi.

O voce-l întrebă: "Cine-i acolo?"

Răspunse: "Tu!"

Şi uşa i se deschise larg….

Mawlana Jalaluddin Rumi (1207, Balkh – 1273, Konya).