Cel mai important om este cel de langa tine;
Cea mai mareata creatie este iubirea"
Meister Eckhart
Despre cea mai intensă rugăciune şi despre lucrarea cea mai nobilă
Rugăciunea cea mai fierbinte este cu adevărat cea mai potrivită şi mai puternică pentru a obţine orice lucru, iar cea mai nobilă dintre toate lucrările este cee zãmislitã de un spirit abandonat. Cu cât spiritul este mai abandonat, cu atât rugăciunea si lucrarea sunt mai puternice, nobile, folositoare, vrednice de laudã şi desãvârsite. Spiritul abandonat poate totul.
Dar ce este un spirit abandonat? Un spirit abandonat este acela care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a legat binele său suprem de nimic altceva, care nu ia câtuşi de puţin în seamă ceea ce este al său, care este complet cufundat în voinţa divină şi ieşit din sine însuşi. Nimeni nu poate îndeplini vreodată o lucrare, oricât de umilă ar fi ea, dacă nu primeşte de acolo putere şi tãrie.
Omul trebuie să se roage atât de înfocat, încât să dorească nespus ca toate membrele, toate puterile sale, ochii, urechile, gura, inima şi toate simţurile sale să-şi dea osteneala în rugăciune şi nu trebuie să înceteze rugăciunea mai înainte de a simţi cum se uneşte cu cel care este prezent şi la care se roagă: Dumnezeu.
Despre detaşare şi despre posedarea de Dumnezeu
Mi s-a pus următoarea întrebare: Anumitor oameni le-ar plăcea să se separeu complet de ceilalţi şi să fie singuri; este oare cu putinţă ca ei să-şi afle astfel pacea, sau ar fi mai bine să meargă la biserică? Răspunsul este nu şi iată de ce. Cel care este aşa cum trebuie să fie, se simte cu adevărat bine oriunde şi împreună cu oricine. Dar cel care nu este aşa cum trebuie să fie, nu se simte bine nicăieri şi cu nimeni. Cel care este aşa cum trebuie să fie îl are cu adevărat pe Dumnezeu aproape şi cel care îl are cu adevărat p Dumnezeu, îl are pretutindeni, pe stradă şi cu oricine, şi tot atât de bine în biserică, în singurătate sau în odaia sa. Dacă îl are cu adevărat şi numai pe el, nimic nu-i stă în cale.
De ce ?
Pentru că el îl are numai pe Dumnezeu şi scopul său este doar Dumnezeu şi toate lucrurile devin pentru el doar Dumnezeu. Acest om îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni şi, în toate lucrările acestui om, numai Dumnezeu este cel care lucrează. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. Deci, dacă scopul nostru este numai şi numai Dumnezeu, atunci el trebuie să lucreze în lucrările noastre şi nimic nu-l poate împiedica, nici mulţimea lor, nici locul. În calea unui astfel de om, nimeni nu poate sta, pentru că el nu crede, nu caută şi nu iubeşte nimic altceva decât pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu el în toate dorinţele sale. Şi după cum multiplicitatea nu-l poate distrage pe Dumnezeu, tot astfel nimic nu-l poate distrage şi nici risipi pe acest om şi el este unu în Unul, în care orice multiplicitate este una iar Unul este non-multiplicitate.
Omul trebuie să-l vadă pe Dumnezeu în toate lucrurile şi să se deprindă să-l aibă fără încetare prezent pe Dumnezeu în spiritul, în preocupările şi în iubirea sa. Gândeşte-te care sunt dorinţele tale faţă de Dumnezeu, fie că eşti la biserică sau în odaia ta: păstrează o stare de spirit cât mai potrivită, păstreaz-o printre oameni, în agitaţia şi diversitatea lor. Şi, aşa cum am spus adeseori, când se vorbeşte despre egalitate, să nu se înţeleagă că toate lucrurile, toate locurile şi toate persoanele trebuie să fie apreciate în acelaşi fel. Ar fi cu totul greşit, căci a te ruga este o lucrare mai bună decât a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decât strada. Dar în lucrări, tu trebuie să ai aceeaşi stare de spirit, aceeaşi încredere, aceeaşi dragoste pentru Dumnezeul tău şi să crezi în el cu aceeaşi tărie. Într-adevăr, dacă toate lucrurile ar fi în felul acesta egale pentru tine, nimeni nu va mai pune piedici la ceea ce faci în numele lui Dumnezeu.
Dar cel care nu este locuit cu adevărat de Dumnezeu, cel care îl caută pe Dumnezeu în afară, într-una sau alta, care îl caută pe Dumnezeu în diversitate, în lucrări, în oameni sau în locuri, nu îl are pe Dumnezeu. Şi acest om se izbeşte cu uşurinţă de obstacole, pentru că nu îl are pe Dumnezeu, nu îl caută numai pe el, nu îl iubeşte numai pe el, nu crede numai în el; iată de ce nu numai răufăcătorii, dar chiar şi cei buni îi stau în cale şi nu numai strada dar şi biserica, nu numai cuvintele şi faptele rele, dar şi cuvintele sau faptele bune, căci obstacolul se află în el, pentru că Dumnezeu n-a devenit totul pentru el. căci dacă lucrurile ar sta în felul acesta, el s-ar simţi bine pretutindeni şi printre toţi oamenii, căci l-ar avea pe Dumnezeu cu sine şi nimeni nu i l-ar putea lua şi nimeni nu l-ar putea împiedica să-şi îndeplinească lucrarea.
În ce constă aşadar această veritabilă posesiune a lui Dumnezeu, în aşa fel încât omul să-l posede cu adevărat?
Adevărata posesiune a lui Dumnezeu este în spirit, în dorinţele interioare şi spirituale îndreptate către Dumnezeu, nu într-o cugetare continuă şi asemănătoare, căci aceasta ar fi imposibil sau foarte dificil pentru natura omenească şi nici n-ar fi cu mult mai bine. Omul nu trebuie să se mulţumească doar cu un Dumnezeu pe care-l gândeşte, pentru că atunci când gândul dispare, dispare şi Dumnezeu.
Omul trebuie mai degrabă să-l posede pe Dumnezeu în esenţa sa, cu mult deasupra gândurilor omeneşti şi deasupra oricărei creaturi. Acest Dumnezeu nu dispare, cel puţin în măsura în care omul nu se îndepărtează în mod voit de el.
Omul care îl posedă pe Dumnezeu în esenţa sa, îl găseşte pe Dumnezeu pretutindeni şi, pentru el, Dumnezeu străluceşte în toate lucrările, căci toate lucrurile au pentru el harul lui Dumnezeu şi el îi vede chipul în toate lucrurile. În el, Dumnezeu străluceşte tot timpul, îl se realizează o separare şi o renunţare totală şi imaginea Dumnezeului său preaiubit şi prezent se întipăreşte în el. Asemenea celui care resimte puternic o sete adâncă şi care orice-ar face, sau oricare i-ar fi dorinţa, gândul sau ocupaţia, nu părăseşte imaginea băuturii atâta timp cât durează setea; şi cu cât setea devine mai mare, cu atât mai intensă, mai interioară, prezentă şi continuă devine imaginea băuturii. Sau iarăşi: ca cel care iubeşte cu înflăcărare şi cu toată puterea un lucru, în aşa fel încât nu are plăcere, nici inimă pentru nimic altceva şi se gândeşte numai la acel lucru; cu siguranţă, indiferent de ceea ce face sau de ceea ce întreprinde, iubirea nu se stinge niciodată în el; şi, în toate lucrurile, el regăseşte imaginea iubită şi aceasta este cu atât mai prezenţă, cu cât iubirea sa devine mai puternică. Acest om nu caută odihna şi nici o nelinişte nu-l tulbură.
Acest om este plăcut de Dumnezeu, căci toate lucrurile sunt pentru el mai divine decât sunt în sine. Într-adevăr, e nevoie de sârguinţă, de iubire, de o justă apreciere a interiorului omului şi de o cunoaştere vie, adevărată, chibzuită şi reală a intenţiei spiritului în legătură cu lucrurile şi oamenii.
Omul nu poate învăţa alergând, fugind de lucruri, sau îndepărtându-se de exterior pentru a rămâne în singurătate; el trebuie să înveţe mai ales singurătatea interioară, indiferent lângă cine s-ar afla. El trebuie să înveţe să pătrundă lucrurile şi, aflându-l pe Dumnezeu, să-l întipărească puternic în sine într-un mod esenţial. Asemenea celui care vrea să înveţe să scrie şi care, pentru a dobândi această artă, trebuie să exerseze într-adevăr mult şi des, oricât de aridă şi de dificilă ar fi pentru el această activitate. Oricât de greu i se va părea, dacă se străduieşte adeseori şi depune zel, el va învăţa şi va dobândi această artă. Mai întâi, el trebuie să-şi amintească fiecare literă şi s-o întipărească puternic în sine. Apoi, după ce posedă această artă, el se eliberează complet de imagine şi de gândire şi începe să scrie fără dificultate, în mod spontan. La fel stau lucrurile când e vorba ca cineva să înveţe că cânte la violă sau să facă orice altă activitate care depinde de abilitatea sa. Îi este de ajuns să ştie că vrea să practice o anumită artă. Şi, chiar dacă nu este tot timpul conştient, el execută totuşi o serie de acţiuni în virtutea abilităţii sale.
Tot astfel şi omul trebuie să se pătrundă de prezenţa divină, să se formeze după forma Dumnezeului său preaiubit, în aşa fel încât prezenţa sa să-l poată lumina fără nici un efort şi, în afară de aceasta, să dobândească o detaşare faţă de toate lucrurile.
Pentru început omul are nevoie de o gândire şi de o pătrundere atentă, asemenea şcolarului pentru arta sa.
Meister Eckhart – Cartea consolării divine,
Editura Herald, Bucureşti,www.edituraherald.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu