vineri, 31 ianuarie 2014
joi, 30 ianuarie 2014
miercuri, 22 ianuarie 2014
marți, 21 ianuarie 2014
luni, 20 ianuarie 2014
Henriette Yvonne Stahl in "Realitatea Iluziei"
un citat din Henriette Yvonne Stahl "Realitatea Iluziei"
HYS : Pentru mine a fost întotdeauna clar că viaţa nu este uşoară şi că fiecare dintre noi – mai
mult sau mai puţin – ne-am izbit de lucruri greu de suportat: drame provocate de oameni, nedreptăţi,
înjosiri, gelozii; în plus, drame naturale ale vieţii: boală, bătrâneţe, moarte. Dar inerentă omului este lupta pe care trebuie să o ducă pentru a ieşi totuşi la o înţelegere a vieţii, a unei armonii cu el însuşi.
Disciplina cu care m-am străduit să mă perfecţionez ca om constituie punctul central al
preocupărilor mele. Această continuitate faţă de disciplina interioară pe care m-am chinuit s-o realizez a
fost preocuparea majoră a vieţii mele.
HYS : Dacă am spus că Ion Vinea se juca mereu (îi plăcea să se joace „de-a orice„), trebuie să
amintesc şi clipa cea mai tragică a jocului lui. Cu puţin timp înaintea morţii lui, rămânând o clipă singură
cu el, m-a privit cu acei ochi albaştri care-i rămăseseră extraordinari şi m-a întrebat: „Tu crezi că după
moarte mai e ceva?„.
A fost o clipă grea... Ce-i poţi răspunde la o astfel de întrebare unui om ca Ion: deştept, cult, de o
mare sensibilitate poetică şi în acelaşi timp frivol? Şi mai ales dacă-l iubeşti! Şi mai ales în preajma morţii
lui!
În timpul anilor trăiţi împreună, discuţiile noastre fuseseră permanent în contradictoriu. Eu – ca de
obicei – luasem totul în serios, el – ca de obicei – se juca. Să se fi inversat acum rolurile şi în acea clipă să
fi minimalizat eu dramatica lui întrebare?
Fără vrere, am şoptit ca să priceapă el frământarea mea, eterna frământare omenească: „To be or
not to be, Ioane„.
A surâs, încă un sublim surâs în faţa morţii, el care tradusese atât de admirabil Hamlet. Şi am
continuat: „Discutăm asta de ani de zile. Tu ştii ce cred.”
„Ştiu, dar te rog repetă-mi acum.”
Şi am spus rar, ca un descântec, ca o rugăciune, ca o mângâiere: „Cred că întreaga viaţă, cu moarte cu tot, are un sens; că moartea nu există ca un sfârşit, că moartea e numai o trecere, că trupul în care suntem momentan e numai o posibilitate umană de a exista, dar nu unică. Vămile, Stixul nu sunt numai consolări poetice, ci realităţi. Nu putem fi azvârliţi în Eternitate, în Haos. Haosul nu poate dura. Chiar Haosul – ca să dureze – îşi aşează noi legi. Natura întreagă îşi are legile ei. E sacră. Are sens. Viaţa cât şi Moartea au sens”.
„Tu aşa crezi? Mă amăgeşti sau crezi?„ m-a întrebat el.
„Cred. Credinţă totală. E preferabil să cred într-un sens al Eternităţii decât să mă pot conforma nenumăratelor legi în care ne aflăm cuprinşi”.
HYS : Pentru mine a fost întotdeauna clar că viaţa nu este uşoară şi că fiecare dintre noi – mai
mult sau mai puţin – ne-am izbit de lucruri greu de suportat: drame provocate de oameni, nedreptăţi,
înjosiri, gelozii; în plus, drame naturale ale vieţii: boală, bătrâneţe, moarte. Dar inerentă omului este lupta pe care trebuie să o ducă pentru a ieşi totuşi la o înţelegere a vieţii, a unei armonii cu el însuşi.
Disciplina cu care m-am străduit să mă perfecţionez ca om constituie punctul central al
preocupărilor mele. Această continuitate faţă de disciplina interioară pe care m-am chinuit s-o realizez a
fost preocuparea majoră a vieţii mele.
HYS : Dacă am spus că Ion Vinea se juca mereu (îi plăcea să se joace „de-a orice„), trebuie să
amintesc şi clipa cea mai tragică a jocului lui. Cu puţin timp înaintea morţii lui, rămânând o clipă singură
cu el, m-a privit cu acei ochi albaştri care-i rămăseseră extraordinari şi m-a întrebat: „Tu crezi că după
moarte mai e ceva?„.
A fost o clipă grea... Ce-i poţi răspunde la o astfel de întrebare unui om ca Ion: deştept, cult, de o
mare sensibilitate poetică şi în acelaşi timp frivol? Şi mai ales dacă-l iubeşti! Şi mai ales în preajma morţii
lui!
În timpul anilor trăiţi împreună, discuţiile noastre fuseseră permanent în contradictoriu. Eu – ca de
obicei – luasem totul în serios, el – ca de obicei – se juca. Să se fi inversat acum rolurile şi în acea clipă să
fi minimalizat eu dramatica lui întrebare?
Fără vrere, am şoptit ca să priceapă el frământarea mea, eterna frământare omenească: „To be or
not to be, Ioane„.
A surâs, încă un sublim surâs în faţa morţii, el care tradusese atât de admirabil Hamlet. Şi am
continuat: „Discutăm asta de ani de zile. Tu ştii ce cred.”
„Ştiu, dar te rog repetă-mi acum.”
Şi am spus rar, ca un descântec, ca o rugăciune, ca o mângâiere: „Cred că întreaga viaţă, cu moarte cu tot, are un sens; că moartea nu există ca un sfârşit, că moartea e numai o trecere, că trupul în care suntem momentan e numai o posibilitate umană de a exista, dar nu unică. Vămile, Stixul nu sunt numai consolări poetice, ci realităţi. Nu putem fi azvârliţi în Eternitate, în Haos. Haosul nu poate dura. Chiar Haosul – ca să dureze – îşi aşează noi legi. Natura întreagă îşi are legile ei. E sacră. Are sens. Viaţa cât şi Moartea au sens”.
„Tu aşa crezi? Mă amăgeşti sau crezi?„ m-a întrebat el.
„Cred. Credinţă totală. E preferabil să cred într-un sens al Eternităţii decât să mă pot conforma nenumăratelor legi în care ne aflăm cuprinşi”.
Prayer to Kuan Yin
Yoga diva Donna De Lory & multi-instrumentalist/Producer David Vito Gregoli, with flautist Suzanne Teng, "Prayer to Kuan Yin" from Sounds True Records' "Songs of Kuan Yin" CD featuring WAH, Deva Premal & others. Composed by David Vito Gregoli & Donna De Lory. Produced by David Vito Gregoli. Ocean footage from Santa Monica, CA. Kuan Yin is the female form of Avalokiteshvara, the Bodhisattva of Compassion.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)